Că omul este un animal social a fost deja afirmat de Aristotel în lucrarea sa „La Politica”, unde a adăugat că nu poate trăi izolat și fără contact social. Individul este o ființă unică, dar se datorează faptului că diferă de ceilalți, pentru că trăiește și se dezvoltă într-o societate care este cea care îi conferă identitatea, îl completează și îl recunoaște în același timp..
Dar idealul sau lucrul sănătos este să ajungem la maturitate ca un individ independent, autonom, cu capacitatea de a funcționa și de a face față vieții cu propriile resurse.
Ne naștem ca ființe complet neajutorate și dependente și, prin îngrijire, contact, modelare, învățare, „încercare și eroare”, creștem, dobândind propriile abilități care ne permit să câștigăm autonomie și suficientă în mediul nostru. Fără îndoială, copilăria și adolescența vor servi drept scenarii pentru a ne pune în practică capacitățile, pentru a ne ajusta comportamentele și, în cele din urmă, pentru a ne modela identitatea ca oameni..
Astfel, trebuie presupus că la maturitate vom fi indivizi independenți, cu capacitatea de a lua propriile decizii, în mod liber și fără a fi afectați de influența externă. Și spunem că „trebuie presupus”, deoarece realitatea este foarte diferită și până la vârsta adultă există mulți oameni care, departe de a fi autonomi, arată o dependență clară, și uneori limitativă, de ceilalți.
Cu toate acestea, în acest moment este important să se clarifice, așa cum sa subliniat Anna Garcia Badill, că dependența de alții la vârsta adultă nu este un lucru rău, dependența emoțională în sine nu este o patologie și este normală la ființele umane, dar atâta timp cât vorbim despre o dependență sănătoasă.
Problema, sau chemarea în atenție, o vom avea atunci când nevoia de a avea o relație devine ceva imperativ, ceva forțat și urgent, astfel încât acești oameni, dacă termină una (indiferent de cine decide pauza), vor căuta imediat să înceapă un altul și astfel să restabilească starea care, pentru ei, este normală. În aceste cazuri nu vorbim despre patologii sau tulburări de personalitate, dar este adevărat că, în această nevoie de a avea un partener, poate exista un tip de traumă sau lipsă, care provine de obicei în copilărie, care, în încercarea de a compensa, se traduce prin dependență emoțională la vârsta adultă.
Din componentele afective și comportamentale am defini Dependența emoțională ca „Model persistent de nevoi emoționale nesatisfăcute care sunt acoperite dezadaptativ de alte persoane”. Jorge Castelló (2010).
Înlănțuirea unei relații după alta, de durată mai mare sau mai mică și de o calitate afectivă mai bună sau mai proastă, importând doar faptul de a avea un partener și de a ajunge să simtă neliniște, nesiguranță și chiar disconfort În perioada intermediară în care este singur, este un comportament din ce în ce mai frecvent într-o societate în care suntem impuși cum să fim, cum să gândim și să stabilim aproape cum ar trebui să fie viața noastră, ce ar trebui să facem și ce să facem se așteaptă ca noi, teoretic, să ne potrivim perfect.
Dar dincolo de „ce vor spune ei”, trebuie să fie clar că dependența are întotdeauna de-a face cu evita unele emoții negative (Mansukhani 2016), care în acest caz ar putea fi motivat de un stima de sine scăzută, nesiguranță sau frica de a fi singur și sentimentul de neputință care vine odată cu aceasta. În acest sens, ceea ce va genera cu adevărat dependență este evitarea acelei emoții negative, deci de ce suntem dependenți, în acest caz, având un partener, va genera recreerea unei stări interne calmante sau de reglare, evitând, mai puțin temporar, starea negativă. În acest fel, comportamentul de a căuta întotdeauna o relație (dependență) va regla și compensa angoasa de a te simți singur și, odată cu aceasta, a nu fi iubit (emoție internă negativă de evitat).
Dependența emoțională este studiată din diferite abordări, cele mai proeminente fiind cele realizate din Teoria atașamentului și cei care o asociază cu supraprotejarea părintească, indiferent de cultură.
Abordarea protecționismului spune că autoritarismul părintesc este legat de generarea de dependențe la copii, adolescenți și adulți. Dacă relațiile părintești nu promovează situații în care să ofere și să dezvolte comportamente independente și autonome la copil, supraprotejând și evitând orice act de construire a ființei sale de unul singur, limitând acele oportunități de a-și verifica abilitățile de unul singur și făcându-l să creadă cine nu, nu știe sau nu ar trebui (mai ales în adolescență), individul va avea o mare probabilitate de a genera o dependență emoțională de ceilalți. Adică, copilul va fi împiedicat să se dezvolte autonom și să învețe prin „încercare și eroare” în această perioadă critică (Bornstein, 1992; Schore, 1994; Castello, 2000; Goleman, 2006; Bornstein, 2011).
Pe de altă parte, din Teoria atașamentului se explică că toate capacități emoționale care sunt puse în joc în relațiile interumane afective, în special în relațiile de cuplu, se dezvoltă și învață, nu ne naștem cu ele, iar dobândirea lor are loc prin relații cu îngrijitorii noștri, în timpul lipirii cu aceste figuri de atașament.
Potrivit lui John Bowlby, fără aceste capacități emoționale, posibilitatea de a stabili relații afective sănătoase, echilibrate și satisfăcătoare poate fi grav diminuată. La fel și, în consecință, în funcție de modul în care a fost creată legătura afectivă, acesta va fi tipul de stil de atașament pe care copilul îl va dezvolta în copilărie, care va evolua ulterior către stil de atașament pentru adulți, care va fi pus în joc în relațiile de cuplu.
Relațiile de cuplu, precum relațiile de atașament, sunt relații în care sunt activate tiparele de atașament dobândite și forjate în copilărie. Astfel, ar urma continuitatea dintre atașamentul infantil și atașamentul în relațiile de cuplu dorința de a menține proximitatea fizică cu partenerul, pentru a evita sentimentele negative, atinge-ți propriul confort și ai siguranța necesară (oferită de faptul că ai acea persoană alături) în momentele de stres. Ar trebui clarificat faptul că criteriile pentru ca o relație să fie considerată una de atașament sunt legăturile pe termen lung, caracterizate prin dorința intensă de a menține apropierea unui partener care nu este interschimbabil cu niciun altul. (Olga Barroso Braojos, Jurnalul Digital de Medicină Psihosomatică și Psihoterapie).
Cu toate acestea, luând în considerare toate cele de mai sus, trebuie să subliniem că nu totul este pierdut și că nu ne putem ascunde în spatele ideii recurente că „sunt așa”, deoarece așa cum afirmă José Luis Gonzalo Marrodán, „este posibil să influențăm schemele de atașament într-un mod în care se pot vindeca, fie modificându-le în natura lor, fie generând noi scheme alternative într-un fel de rezistență secundară ”. În acest moment, ne vom alătura ideii pe care atât Gonzalo Marrodán, cât și Cozolino însuși o promovează: atașamentul este din plastic.
În cele din urmă și, din fericire, psihoterapia este dezvăluită ca o experiență capabilă să influențeze schemele de atașament modificate, atât la copii, cât și la adulți, reușind să promoveze această plasticitate pentru readaptarea legăturilor afective, care vor duce în cele din urmă direct la stimă de sine, securitate și să fim mai autonome și mai autosuficienți în societatea noastră (Louis Cozolino. Neuroștiința psihoterapiei. Vindecarea creierului social.).
Nimeni nu a comentat acest articol încă.