Vă las o listă de poezii de fericire a unora dintre marii poeți ai istoriei, precum Pablo Neruda, Rubén Darío, Antonio Machado, Federico García Lorca, Gustavo Adolfo Bécquer, Vicente Aleixandre și mulți alții.
În aceste poezii autorii au dorit să transmită dorința de a atinge fericirea, cât de departe au simțit unii, fericirea trecutului, locurile în care se află sau modalitățile prin care poate fi atinsă.
În ce regat, în ce secol, în ce tăcere
conjuncție a stelelor, în ce zi secretă
că marmura nu a salvat, a apărut curajosul
și idee unică de a inventa bucuria?
Cu o cădere de aur de inventat. Vinul
Roșul curge prin generații
ca râul timpului și pe drumul greu
el ne riscă muzica, focul și leii.
În noaptea jubilării sau în ziua adversă
exaltați bucuria sau atenuați frica
și noua ditirambă pe care i-o cânt astăzi
Odată a fost cântat de arab și persan.
Vin, învață-mă arta de a-mi vedea propria istorie
de parcă asta ar fi fost deja cenușă în memorie.
Am comis cel mai grav păcat
pe care un om îl poate comite. nu am fost
fericit. Decât ghețarii uitării
trage-mă în jos și pierde-mă, nemilos.
Părinții mei m-au creat pentru joc
riscant și frumos de viață,
pentru pământ, apă, aer, foc.
I-am dezamăgit. Nu eram fericit. Realizat
nu era tânărul său testament. Mintea mea
a fost aplicat încăpățânării simetrice
de artă, care împletește fleacuri.
Mi-au lăsat curaj. Nu am fost curajos.
Nu mă abandonează. Este întotdeauna lângă mine
Umbra de a fi fost nefericită.
De data asta lasă-mă
fi fericit,
nimănui nu i s-a întâmplat nimic,
Nu sunt nicăieri,
doar se întâmplă
că sunt fericit
Pentru cele patru colțuri
din inimă, mergând,
dormind sau scriind.
Ce-i voi face, sunt
fericit.
Sunt mai nenumărat
decât iarba
în pajiști,
pielea mea se simte ca un copac aspru
iar apa de dedesubt,
păsările de deasupra,
marea ca un inel
pe talie,
făcut din pâine și piatră pământul
aerul cântă ca o chitară.
Tu ești lângă mine în nisip
esti nisip,
cânți și ești cântec,
lumea
astăzi este sufletul meu,
cântec și nisip,
lumea
azi e gura ta,
lasă-mă
în gură și în nisip
fi fericit,
fii fericit pentru că da, pentru că respir
și pentru că respiri,
fii fericit pentru că joc
genunchiul tău
și este ca și cum ai atinge
pielea albastră a cerului
și prospețimea sa.
Astăzi lasă-mă
numai mie
fi fericit,
cu toate sau fără toate,
fi fericit
cu iarba
iar nisipul,
fi fericit
cu aerul și pământul,
fi fericit,
cu tine, cu gura ta,
fi fericit.
Cel care nu călătorește moare încet,
cine nu citește,
care nu aude muzică,
care nu găsește har în sine.
Muri încet
care îi distruge iubirea de sine,
cine nu lasă ajutor.
Muri încet
care devine sclav al obișnuinței
repetând la fel în fiecare zi
călătorii,
cine nu schimbă marca,
nu îndrăznești să schimbi culoarea ta
îmbrăcăminte
sau altfel nu vorbește cu cineva care nu vorbește
cunoscut.
Muri încet
care evită pasiunea și vârtejul ei
de emoții,
tu ești doar cel care returnează luminozitatea
la ochi și reface inimile
spulberat.
Muri încet
care nu învârte roata când este nefericit
cu munca lui sau cu dragostea lui,
care nu riscă să meargă adevăratul sau incertul
în spatele unui vis
care nu-și permite, nici măcar o dată în viață,
fugi de sfaturi sensibile ...
Trăiește astăzi!
Risc astăzi!
Fă-o azi!
Nu te lăsa să mori încet!
Nu te opri din a fi fericit!
Trandafiri roz și albi, crengi verzi,
corola proaspete și proaspete
buchete, bucurie!
Cuiburi în copacii calzi,
ouă în cuiburile calde,
dulceață, bucurie!
Sărutul fetei
blondă, și cea a brunetei respective,
și cea a acelei negre, Alegría!
Și burta acelei fetițe
de cincisprezece ani și brațele ei
armonios, bucurie!
Și respirația pădurii virgine,
și cea a fecioarelor feminine,
și rimele dulci ale Aurorei,
Bucurie, bucurie, bucurie!
Un cer albastru de stele
strălucind în imensitate;
o pasăre îndrăgostită
cântând în pădure;
după mediu aromele
a grădinii și a portocalului;
lângă noi apa
răsărind din izvor
inimile noastre se închid,
buzele noastre mult mai mult,
tu ridicându-te spre cer
iar eu urmându-te acolo,
asta e dragostea vieții mele,
Aceasta este fericirea! ...
Crucea cu aceleași aripi
lumile idealului;
grăbește toate bucuriile,
și toată buna grabă;
de vise și fericire
înapoi la realitate,
trezindu-se printre flori
a unui gazon de primăvară;
cei doi privindu-se mult,
noi doi sărutăm mai mult,
asta e dragostea, viața mea,
Aceasta este fericirea ... !
Am comis cel mai grav păcat
pe care un om îl poate comite. nu am fost
fericit. Decât ghețarii uitării
trage-mă în jos și pierde-mă, nemilos.
Părinții mei m-au creat pentru joc
riscant și frumos de viață,
pentru pământ, apă, aer, foc.
I-am dezamăgit. Nu eram fericit. Realizat
nu era tânărul său testament. Mintea mea
a fost aplicat pe încăpățânatul simetric
de artă, care împletește fleacuri.
Mi-au lăsat curaj. Nu am fost curajos.
Nu mă abandonează. Este întotdeauna lângă mine
Umbra de a fi fost nefericită.
-Să ne prefacem că sunt fericită (Sor Juana Inés de la Cruz)
Să ne prefacem că sunt fericit,
gând trist, o vreme;
poate mă poți convinge,
deși știu opusul,
că numai în reținere
spun că daunele stau,
dacă te imaginezi fericit
nu vei fi atât de nenorocit.
Serviți-mă înțelegând
odihneste-te vreodata,
și nu există întotdeauna spiritul
cu profitul găsit.
Toată lumea este păreri
de opinii atât de diverse,
că ceea ce este cel negru
celălalt dovedește că este alb.
Pentru unii servește ca atractivitate
ceea ce concepe altul mânia;
și ce este asta pentru ușurare,
pe care o are pentru muncă.
Cel care este trist, cenzurează
la vesel de lumină;
iar cel care este fericit batjocorește
să-l văd pe omul trist suferind.
Cei doi filosofi greci
Ei bine, acest adevăr au dovedit-o:
Ei bine, ce în râsul unic,
l-a făcut pe celălalt să plângă.
Sărbătorește-ți opoziția
a fost de atâtea secole,
fără de care unul avea dreptate
până acum aflat.
Înainte, în cele două steaguri ale sale
toată lumea s-a înrolat,
precum dictează umorul,
fiecare urmează latura.
Unul spune râzând
numai lumea diversă este demnă;
și altul, că nenorocirile lor
sunt doar pentru plâns.
Pentru toate există dovezi
și motivul pe care să-l întemeiezi;
și nu există niciun motiv pentru nimic,
dacă există motive pentru atât de multe.
Toți sunt judecători egali;
și fiind egal și mai mulți,
nimeni nu poate decide
care este cel mai de succes.
Ei bine, dacă nu este nimeni care să-l condamne,
De ce crezi greșit,
Ce ți-a făcut Dumnezeu?
decizia cazurilor?
Sau de ce, împotriva ta,
grav inuman,
între amar și dulce,
vrei sa alegi amarul?
Dacă înțelegerea mea este a mea,
De ce trebuie să o găsesc întotdeauna
atât de incomod pentru ușurare,
atât de ascuțit pentru daune?
Discursul este un oțel
care funcționează pentru ambele scopuri:
a ucide, până la vârf,
de buton, ca protecție.
Dacă tu, cunoscând pericolul
vrei să-l folosești pentru bacșiș,
Care este vina otelului
a folosirii proaste a mâinii?
Nu este să știi, să știi cum să faci
discursuri subtile, deșarte;
că cunoașterea constă numai
în alegerea celor mai sănătoși.
Speculează nenorocirile
și examinează prezențele,
servește doar răului
crește cu anticipare.
În locurile de muncă viitoare,
atenție, rafinare,
mai redutabil decât riscul
de obicei falsifică finta.
Cât de fericită este ignoranța
dintre care, indolent înțelept,
află ce suferă,
în ceea ce ignoră, sacru!
Nu întotdeauna asigură asigurarea
zboruri îndrăznețe cu spirit,
căutând tronul în foc
și găsește un mormânt plângând.
Este, de asemenea, un viciu de știut,
Ce se întâmplă dacă nu se oprește,
când cel mai puțin cunoscut
ravagia este mai dăunătoare;
iar dacă zborul nu te doboară,
în subtilități amorsate,
pentru îngrijirea curioșilor
uita ce este necesar.
Dacă mâna cultă nu împiedică
crește până la baldachinul copacului,
îndepărtează substanța din fruct
nebunia buchetelor.
Dacă mergeți cu o navă ușoară
nu împiedică balastul greu,
servește zborul care este
cea mai înaltă stâncă.
În amenajarea inutilă,
Ce contează pentru câmpul înflorit,
dacă toamna nu găsește fructe,
Mai poate avea flori?
La ce bun este inteligența
producând multe nașteri,
dacă mulțimea este urmărită
eșecul avortării lor?
Și la această mizerie cu forța
eșecul trebuie urmărit
să rămână cel care produce,
dacă nu mort, rănit.
Spiritul este ca focul,
asta, cu lucruri ingrate,
ambii îl consumă mai mult
când se arată mai clar.
Este de la propriul tău Domn
atât de vasal rebel,
care se transformă în infracțiunile lor
armele paznicului tău.
Acest exercițiu urât,
această nerăbdare grea și grea,
în ochii oamenilor
Dumnezeu a dat să le exercite.
Ce ambiție nebună ne conduce
dintre noi uitați?
Dacă este să trăiești atât de puțin,
La ce folosește să știi atât de multe?
Da, cum se știe,
ar exista un seminar
sau școală unde să ignori
lucrările vor fi predate!
Cât de fericit a trăit
cel care, slab precaut,
amenințări batjocoritoare
a influenței stelelor!
Să învățăm să ignorăm,
gândit, pentru că găsim
Cât adaug la discurs?,
atât de mult uzurpăm anii.
Eu
Copiii fericiți ies
De la școală,
Punerea în aer cald
Din aprilie, cântece tandre.
Ce bucurie adâncul
Tăcerea aleii!
O liniște spulberată
pentru râs de argint nou.
II
Sunt pe drum după-amiaza
Printre florile din grădină,
Plecând pe drum
Apa tristeții mele.
Pe muntele singuratic
Un cimitir al satului
Arată ca un câmp însămânțat
Cu mărgele de craniu.
Și chiparoșii au înflorit
Ca niște capete uriașe
Asta cu orbite goale
Și părul verzui
Gânditor și îndurerat
Orizontul contemplă.
Aprilie divină, vii
Încărcat de soare și esențe
Umplut cu cuiburi de aur
Craniile înflorite!
Mi-a spus într-o după-amiază
de primavara:
Dacă sunteți în căutarea unor modalități
înflorit pe pământ,
omoară-ți cuvintele
și ascultă sufletul tău vechi.
Că aceeași lenjerie albă
lasă-l să te îmbrace
ținuta ta de duel,
ținuta ta de petrecere.
Iubeste-ti bucuria
și iubiți-vă tristețea,
dacă sunteți în căutarea drumurilor
înflorit pe pământ.
Am răspuns după-amiază
de primavara:
-Ai spus secretul
că în sufletul meu se roagă:
urăsc bucuria
din ura durerii.
Mai multe înainte de a păși
calea ta din Florida,
Aș vrea să vă aduc
a murit vechiul meu suflet.
În tine mi-am închis orele de bucurie
Și de durere amară;
Permiteți cel puțin ca în orele voastre să plec
Sufletul meu cu rămas bun.
Mă duc la o casă imensă unde mi-au spus
Ce expiră viața.
Patria mă duce acolo. Pentru țara mea,
A muri înseamnă a te bucura mai mult.
Dacă ar spune că sunt ca un amurg devastat
unde tristețea a adormit deja!
Oglindă simplă unde ridic lumea.
Unde simt singurătatea cu mâna mea fericită.
Porturile mele au venit, s-au dus după nave
de parcă ar vrea să fugă de nostalgia lor.
Lunile stinse s-au întors la fulgerul meu
că am plecat cu numele meu strigând dueluri
până când toate umbrele tăcute au fost ale mele.
Elevii mei s-au întors legați de soarele iubirii lor din zori.
O iubire distrată în stele și porumbei,
ce fericită rouă îmi străbate sufletul!
Fericit! Fericit! Fericit!
Mărit în gravitații cosmice agile,
fără reflecție sau nimic ...
-Locus amoenus (Garcilaso de la Vega)
Curge ape pure, cristaline,
copaci pe care îi priviți în ei,
lunca verde cu umbra proaspata umpluta,
păsări pe care le-ai semănat nemulțumirile aici,
iedera pe care te plimbi printre copaci,
răsucindu-și pasul prin sânul ei verde:
M-am văzut atât de străin
a răului grav pe care îl simt
cea a purului mulțumire
cu singurătatea ta am recreat,
unde cu somn dulce s-a odihnit,
sau cu gândul că a trecut
unde nu am putut găsi
dar amintiri pline de bucurie.
Onoarea de a trăi cu cinste glorios,
Patriotismul față de patria fără nume,
Sacrificiul, datoria cu buze galbene,
Nu merită să devoreze fierul
Încetul cu încetul, un corp trist din cauza lor.
Jos virtutea, ordinea, nenorocirea;
Jos cu tot, cu excepția înfrângerii,
Învinge-te până la dinți, la acel spațiu înghețat
De un cap despicat în două prin singurătate,
A nu ști nimic altceva decât a trăi înseamnă a fi singur cu moartea.
Nici măcar nu așteptați acea pasăre cu brațele unei femei,
Cu o voce de bărbat, delicios ascunsă,
Pentru că o pasăre, chiar dacă este îndrăgostită,
Nu merită să-l aștepte, ca orice monarh
Așteptați ca turnurile să se coacă până la fructele putrede.
Hai să țipăm,
Să țipăm complet către o aripă,
Să scufunde atât de multe ceruri,
Atingând apoi singurătățile cu o mână umplută.
Nu te poți întoarce
pentru că viața te împinge deja
ca un urlet interminabil.
Fiica mea, este mai bine să trăiești
cu bucuria oamenilor
decât să plângi în fața zidului orb.
Te vei simți încolțit
te vei simți pierdut sau singur
poate vrei să nu te fi născut.
Știu foarte bine ce vă vor spune
că viața nu are scop
ceea ce este o problemă nefericită.
Amintiți-vă întotdeauna
despre ceea ce am scris într-o zi
gândindu-mă la tine așa cum cred acum.
Viața este frumoasă, veți vedea
ca în ciuda regretelor
vei avea prieteni, vei avea dragoste.
Un bărbat singur, o femeie
luat așa, unul câte unul
sunt ca praful, nu sunt nimic.
Dar când vă vorbesc
când îți scriu aceste cuvinte
Mă gândesc și la alte persoane.
Destinul tău este în alții
viitorul tău este propria ta viață
demnitatea ta este a tuturor.
Alții speră că vei rezista
bucuria ta să-i ajute
cântecul tău printre cântecele lui.
Amintiți-vă întotdeauna
despre ceea ce într-o zi am scris
Mă gândesc la tine
cum cred acum.
Nu renunțați niciodată și nu vă întoarceți
apropo, nu spune niciodată
Nu mai suport și aici rămân.
Viața este frumoasă, veți vedea
ca în ciuda regretelor
vei avea dragoste, vei avea prieteni.
Altfel nu există de ales
și această lume așa cum este
va fi toată moștenirea ta.
Iartă-mă, nu știu cum să-ți spun
nimic altceva decât înțelegi
că sunt încă pe drum.
Și întotdeauna amintește-ți mereu
despre ceea ce într-o zi am scris
gândindu-mă la tine așa cum cred acum
La ulmul vechi, despicat de fulgere
iar în jumătatea ei putredă,
cu ploile din aprilie și cu soarele din mai
unele frunze verzi au crescut.
Ulmul de o sută de ani de pe deal
care linge Duero! Un mușchi gălbui
pătează scoarța albicioasă
la trunchiul putred și prăfuit.
Nu va fi, ca plopii care cântă
care păzesc drumul și malul,
locuit de privighetoare maronii.
Armată de furnici la rând
urcă pe el și în măruntaiele sale
păianjenii își țes pânzele cenușii.
Înainte de a te doborî, Duero ulm,
cu toporul tăietorul de lemne și tâmplarul
Te-am transformat într-un păr de clopot,
lance de vagon sau jug de vagon;
înainte de roșu acasă, mâine,
arde din vreo colibă mizerabilă,
pe marginea unui drum;
înainte ca un vârtej să te doboare
și tăiați răsuflarea munților albi;
înainte ca râul să te împingă la mare
prin văi și râpe,
ulm, vreau să notez în portofoliul meu
harul ramurii tale verzi.
Inima mea așteaptă
de asemenea, spre lumină și spre viață,
un alt miracol al primăverii.
Am spus: Totul este deja plin.
Un plop vibra.
Frunzele de argint
Au sunat cu dragoste.
Verzii erau gri,
Iubirea era soare.
Apoi la prânz,
O pasăre a plonjat
Cântă în vânt
Cu o asemenea adorare
Că s-a simțit cântat
Sub vânt floarea
Crescut între recolte,
Superior. Eram eu,
Centrează în acel moment
Din atâtea împrejurimi,
Cine a văzut totul
Complet pentru un zeu.
Am spus: Toate, complete.
Doisprezece pe ceas!
Nu chitara te face fericită
sau alungă frica la miezul nopții
Nu este personalul său rotund și blând
ca un ochi de bou
Nu mâna pășește sau se agață de corzi
căutând sunetele
dar vocea umană când cântă
și a răspândit visele omului.
Chiar acum, stând singur, dor și îngândurat,
Mi se pare că în alte țări există și alți bărbați dornici și gânditori,
Mi se pare că pot să privesc mai departe și să le văd în Germania, Italia, Franța, Spania,
Și departe, chiar mai mult, în China, sau în Rusia sau în Japonia, vorbind alte dialecte,
Și cred că dacă ar fi posibil să întâlnesc acești bărbați
M-aș uni cu ei, așa cum fac cu oamenii din țara mea,
Oh! Înțeleg că am deveni frați și iubiți,
Știu că aș deveni fericit cu ei.
Jumătate din frumusețe depinde de peisaj;
iar cealaltă jumătate a persoanei care o privește ...
Cele mai strălucitoare răsărituri; cele mai romantice apusuri de soare;
cele mai incredibile paradisuri;
poate fi întotdeauna găsit pe fețele celor dragi.
Când nu există lacuri mai clare și mai adânci decât ochii tăi;
când nu există peșteri ale minunilor comparabile cu gura lui;
când nu este ploaie pentru a o învinge plângând;
niciun soare care strălucește mai mult decât zâmbetul tău ...
Frumusețea nu face fericit posesorul;
dar cine o poate iubi și adora.
De aceea este atât de frumos să ne uităm unul la celălalt atunci când acele fețe
ele devin peisajele noastre preferate ... .
Ce frumos este să vezi ziua
încununat cu ridicarea focului,
și sărutului său de foc
valurile strălucesc și aerul se aprinde!
Ce frumos este după ploaie
al tristului Toamnă în după-amiaza albastră,
a florilor umede
parfumul inspiră până se satură!
Cât de frumos este când e fulgi
zăpada albă tăcută cade,
din flăcările neliniștite
vezi limbile roșiatice zburând!
Ce frumos este când este somn
dormi bine ... și sforăie ca un sochantre ...
și mănâncă ... și îngrașă ... și ce avere
că numai asta nu este suficient!
Aerul pur curgea
pentru părul meu negru.
Visul meu alb era
o petală foarte fină.
Un opal pe care aerul
se sărută încântat.
Ce bine miroseau la țară
marea, briza ușoară.
Ochii mei te văd mereu, orașul zilelor mele marine.
Agățat de muntele impunător, abia oprit
în căderea ta verticală spre valurile albastre,
parcă domnești sub cer, peste ape,
intermediar în aer, ca și cum ar fi o mână fericită
Te-aș fi ținut, un moment de glorie, înainte de a mă scufunda pentru totdeauna în valurile iubitoare.
Dar durezi, nu cobori niciodată, iar marea suspină
sau răcnește pentru tine, orașul zilelor mele fericite,
oraș-mamă și foarte alb, unde am trăit și îmi amintesc,
Oraș angelic care, mai sus decât marea, prezidează spumele sale.
Străzile abia, blânde și muzicale. Grădini
unde florile tropicale își ridică palmele groase de tinerețe.
Palme de lumină deasupra capului, înaripate,
influențează strălucirea brizei și suspendă
pentru o clipă buzele cerești care se încrucișează
îndreptat spre insule îndepărtate, magice,
că acolo în albastru indigo, eliberați, navighează.
Acolo am trăit și eu, acolo, un oraș amuzant, un oraș profund.
Acolo unde tânărul alunecă pe piatra amabilă,
și unde pereții sclipitori se sărută mereu
celor care încrucișează mereu, ceainici, în sclipici.
Acolo am fost condus de o mână maternă.
Poate o chitară tristă dintr-un gard înflorit
a cântat melodia bruscă suspendată în timp;
încă noaptea, mai liniștit iubitul,
sub luna eternă care trece instantaneu.
O suflare de eternitate te-ar putea distruge,
oraș prodigios, moment în care ai apărut în mintea unui Dumnezeu.
Bărbații au trăit pentru un vis, nu au trăit,
veșnic luminos ca o suflare divină.
Grădini, flori. Marea încurajatoare ca un braț care tânjește
spre orașul zburător dintre munți și abis,
alb în aer, cu calitatea de pasăre suspansă
ca niciodată mai sus. Oh, nu pe pământ!
Prin acea mână maternă am fost purtat ușor
prin străzile tale fără viață. Piciorul gol în timpul zilei.
Piciorul gol noaptea. Luna mare. Soare pur.
Acolo cerul erai tu, orașul în care locuiai.
Oraș în care ai zburat cu aripile deschise.
Dincolo de glob, să se rostogolească mai încet
vine suspinul pe care-l expiră pieptul:
nou intelect cu care urcă dragostea
Înălțimea cerească pe aripile plângerii.
Când ajunge la apogeul încercării sale
femeia vede că niciun alt egal nu este
pentru splendoarea sa: către cine arată totul
of Love pentru cea mai înaltă performanță.
Văzând-o așa, cu o voce subtilă, aprinsă,
Iubirea vorbește inimii dureroase
care îl interogă și nu înțelege nimic.
Eu vorbesc cu mine și cu frumusețea
membru al Beatrizului, totul strălucește
iar mintea mea luminată înțelege.
Sunt vertical.
Dar aș prefera să fiu orizontală.
Nu sunt un copac cu rădăcini în pământ
absorbind mineralele și dragostea maternă
încât în fiecare martie înfloresc frunzele,
nici eu nu sunt frumusețea grădinii
viu colorat care atrage exclamații de admirație
ignorând că în curând își va pierde petalele.
Comparativ cu mine, un copac este nemuritor
iar o floare, deși nu este atât de înaltă, este mai izbitoare,
Și vreau longevitatea unuia și curajul celuilalt.
În această seară, sub lumina infinitesimală a stelelor,
copacii și florile și-au vărsat parfumurile proaspete.
Merg printre ei, dar nu își dau seama.
Uneori cred asta când dorm
Trebuie să arăt ca ei la perfecțiune,
a întunecat deja gândurile.
Pentru mine este mai firesc să minți.
Atunci cerul și cu mine vorbim liber,
Și așa voi fi util când voi cumpăra în cele din urmă:
atunci copacii mă pot atinge o dată,
iar florile vor avea timp pentru mine.
Adevărata plăcere nu se respiră în oraș,
Nici măcar în templele unde locuiește arta,
Nici în palate și turnuri unde
Vocea Măreției se agită.
Nu. Uită-te unde se află High Nature
Curtea lui printre boschete maiestuoase,
Unde își dezlănțuie toate bogățiile,
Mișcarea în frumusețea rece;
Unde mii de păsări cu cele mai dulci voci,
Unde furtuna sălbatică se dezlănțuie
Și mii de cursuri alunecă lin,
Acolo se formează concertul său puternic.
Du-te unde visează pădurea învelită,
Scăldat în lumina palidă a lunii,
Spre bolta ramurilor leagănate
Sunetele goale ale Nopții.
Du-te unde privighetoarea inspirată
Începeți vibrațiile cu melodia dvs.,
Până la toată valea singuratică și liniștită
Sună ca o simfonie circulară.
Du-te să stai pe o cornișă de munte
Și privește lumea din jurul tău;
Dealurile și golurile,
Sunetul cursurilor,
Orizontul îndepărtat legat.
Atunci uită-te la cerul larg deasupra capului tău,
Cupola albastră nemișcată și profundă,
Soarele care își aruncă razele aurii,
Norii ca niște perle de azur.
Și pe măsură ce privirea ta se așază pe această vastă scenă
Gândurile tale vor călători cu siguranță departe,
Deși ar trebui să treacă ani necunoscuți
Momentele rapide și trecătoare ale Timpului.
Spre epoca în care Pământul era tânăr,
Când Părinții, cenușii și bătrâni,
Ei și-au lăudat Dumnezeul cu un cântec,
Ascultând în tăcere mila lui.
Îi vei vedea cu barba lor de zăpadă,
Cu haine de forme largi,
Viața lor pașnică, plutind ușor,
Rareori simțeau pasiunea furtunii.
Atunci va pătrunde o plăcere liniștită și solemnă
În partea cea mai interioară a minții tale;
În acea aură delicată, spiritul tău va simți
O nouă moliciune liniștită.
În grădina mea o pasăre avansează
pe o roată cu spițe-
de muzică persistentă
ca o moară rătăcitoare-
nu întârzia niciodată
despre trandafirul copt-
test fără cocoșare
laudă la plecare,
când a gustat toate aromele-
cabrioletul său magic
mergând să se învârtească în depărtare-
așa că mă apropii de câinele meu,
și ne întrebăm amândoi
dacă viziunea noastră era reală-
sau dacă am fi visat la grădină
și acele curiozități-
Dar el, pentru că este mai logic,
arată spre ochii mei stângaci-
florile vibrante!
Răspuns subtil!
Cine nu aruncă o privire la soare când se întunecă?
Cine își ia ochii de pe o cometă când se prăbușește?
Cine nu ascultă un clopoțel când, de fapt, se aude?
Cine poate ignora acel clopot a cărui muzică îl scoate din această lume?
Niciun om nu este o insulă a lui.
Fiecare om este o bucată de continent, o parte a întregului.
Dacă marea ia o bucată de pământ, toată Europa este diminuată,
de parcă ar fi un promontoriu, sau casa unuia dintre prietenii tăi, sau a ta.
Nicio persoană nu este o insulă; moartea oricui mă afectează,
pentru că sunt unit întregii omeniri;
așa că nu întrebați niciodată pe cine sună clopotul; ori pentru tine.
Inima mea, stai aproape de cel care îți cunoaște căile
Vino sub umbra copacului care se reconfortează cu flori proaspete,
Nu vă plimbați nonșalant prin bazarul parfumierilor,
Stai în magazinul de zahăr.
Dacă nu găsiți adevăratul echilibru, oricine vă poate înșela:
Oricine poate decora ceva din paie
Și te fac să-l iei pentru aur.
Nu vă plecați cu un castron peste orice oală care fierbe
În fiecare oală de pe aragaz, veți găsi lucruri foarte diferite:
Nu în toate bastoanele există zahăr, nu în toate abisurile sunt vârfuri;
Nu toți ochii pot vedea, nu toate mările abundă perle.
O privighetoare, cu vocea ta de miere întunecată! Continuă să regreți!
Numai extazul tău poate pătrunde în inima dură a stâncii!
Renunță și dacă Prietenul nu te întâmpină,
Vei ști că interiorul tău se desfășoară ca un fir
Cine nu vrea să treacă prin ochiul unui ac!
Inima trezită este o lampă, protejează-o cu tivul mantiei tale!
Grăbește-te și scapă de acest vânt, deoarece vremea este adversă.
Și când ai scăpat, vei ajunge la o sursă
Și acolo vei găsi un Prieten care îți va hrăni mereu sufletul
Și cu sufletul tău mereu fertil, vei deveni un copac mare care crește înăuntru
Dând fructe dulci pentru totdeauna.
Cânt pentru mine, o persoană simplă și izolată,
Cu toate acestea pronunț cuvântul democrație, cuvântul Liturghie.
Cânt organismului uman din cap până în picioare,
Motivele unice ale Muse-ului meu nu sunt doar fizionomia și nici creierul,
Spun că formularul complet este demn,
Și îi cânt femeii la fel cum îi cânt Macho.
Viață imensă în pasiune, puls, putere,
Viața fericită, formată în cea mai liberă acțiune,
sub stăpânirea legilor divine
Cânt omului modern.
Din când în când bucuria aruncă pietricele pe fereastra mea.
Vrea să-mi anunțe că așteaptă acolo, dar mă simt liniștit aș spune că aproape echanim.
Am să-mi ascund angoasa și apoi să mă întind cu fața spre tavan, care este o poziție galantă și confortabilă pentru a filtra știrile și a le crede..
Cine știe unde sunt urmatoarele mele urme sau când va fi calculată povestea mea, cine știe ce sfaturi voi mai inventa și ce scurtătură voi găsi pentru a nu le urma.
Bine, nu voi juca evacuare, nu voi tatua memoria cu uitare, mai rămân multe de spus și de redus la tăcere și există și struguri care să umple gura.
Bine, sunt convins că bucuria nu va arunca mai multe pietricele, voi deschide fereastra, voi deschide fereastra.
Fraze pozitive
Fraze de fericire
Cranii literare pentru copii și profesori
Fraze de reflecție
Nimeni nu a comentat acest articol încă.