Caracteristici directe ale vorbirii și exemple

1528
Egbert Haynes

 vorbire directă Apare atunci când un mesaj este reprodus fidel sau literal într-un text, este cel mai fiabil mod de a face referire la ceea ce este emis într-o adresă. Pentru a-l exprima grafic trebuie să folosim liniile de dialog.

În cazul în care ideea nu ne aparține, se utilizează ghilimelele (""), pentru a face să se înțeleagă că nu este propriul nostru gând și că nu suntem implicați în autorul său. Un exemplu clar în acest sens este: „Simón Bolívar a exprimat:„ O ființă fără studii este o ființă incompletă ”.

Exemplu de citată a expresiei unui autor folosind ghilimele. Sursa: De FerEstrada [CC BY-SA 4.0], din Wikimedia Commons

Un alt mod de a defini acest tip de discurs este următorul: este modul în care doi sau mai mulți indivizi schimbă mesaje într-un anumit timp și spațiu. Este responsabilitatea transcriptorului de a reproduce cu precizie atât gândurile vorbitorilor, ideile lor și chiar emoțiile.

Indice articol

  • 1 Etimologie
    • 1.1 Tipuri
  • 2 caracteristici
    • 2.1 Subiectivitate
    • 2.2 Specificarea timpului și a spațiului
    • 2.3 Naturalitatea
    • 2.4 Expresivitate
    • 2.5 Loialitate
  • 3 Exemple
    • 3.1 Exemplul 1
    • 3.2 Exemplul 2
    • 3.3 Exemplul 3
  • 4 Diferențe cu vorbirea indirectă
  • 5 Referințe

Etimologie

Originea cuvântului vorbire provine din cuvântul latin vorbire, care înseamnă „serie de cuvinte cu coerență logică și gramaticală cu care se exprimă ceea ce se simte sau se gândește”.

Ținând cont de etimologia sa, se înțelege că vorbirea este relația sintactică a unei succesiuni de cuvinte emise de un individ pentru a exprima un mesaj; folosind, desigur, o limbă cunoscută.

Tipuri

Așa cum există o vorbire directă, avem și o vorbire indirectă, ambele se referă la emisia de mesaje, dar cu interpretări diferite. Discursurile pot fi clasificate în funcție de intențiile pe care le au și de obiectivele pe care doresc să le atingă.

Conform celor explicate deja, există două tipuri de discursuri: narațiunea, una care arată faptele unei povești și personajele acesteia, indiferent dacă sunt reale sau fictive; și argumentativul, prin care se propun raționament și explicații logice pentru a convinge un interlocutor.

Discursurile expozitive, publicitare și informative fac, de asemenea, parte din gamă. În consecință, toate pot fi transformate în directe sau indirecte în funcție de momentul reproducerii lor și de timpul și spațiul de emisie..

Caracteristici

Principalele caracteristici ale vorbirii directe sunt:

Subiectivitate

Expeditorul dă mesajul în funcție de ceea ce simte și gândește. În cazul în care este scris, intervenția dvs. este marcată cu utilizarea liniuței și / sau ghilimelelor (după caz). Atunci naratorul tace, oferind caracterului spațiu și timp pentru a se exprima direct..

Specificarea timpului și a spațiului

În difuzarea vorbirii directe, sunt folosite cuvinte și fraze care denotă timpul prezent de reproducere a mesajului (în acest moment, aici, acum, deja, astăzi, în prezent). În plus, trebuie specificat locul în care se exprimă interlocutorii.

Naturaleţe

În orice discurs direct, dialogul sau schimbul de mesaje trebuie să fie fluid, clar, precis și concis. Fără presiune, adică total și absolut spontan, o copie adevărată a spuselor participanților.

Expresivitate

Se folosesc semne de exclamare și de întrebare, pe măsură ce emoțiile, gândurile și sentimentele emițătorilor apar, ca o modalitate de a-i face pe cei prezenți să simtă forța a ceea ce se spune.

Fidelitate

Discursul direct are ca obiectiv fundamental interpretarea fidelă a cuvântului celuilalt, pentru a evita neînțelegerile și, prin urmare, denaturarea a ceea ce spune expeditorul, în așa fel încât receptorul îl primește fără nicio modificare..

Exemple

Exemplul 1

Gerardo: Bună ziua, Matías! Cum a fost conferința Anatomy Pathology?

Matías: Primele treizeci de minute au fost interesante! Și a devenit plictisitor de atunci. Este că al doilea expozant nu a dat piciorul cu mingea, așa că am profitat de somn.

Gerardo: Ești întotdeauna atât de spontan, apoi îmi dai notițele tale. Ne vedem după curs.

Matías: Sigur, nu uitați să dormi dacă clasa devine plictisitoare ... ha ha ha! ".

Acest caz reiese din expresia grafică a vorbirii directe privind utilizarea dialogului și a unor semne ortografice, în plus, se manifestă naturalețea interlocutorilor.

Exemplul 2

„După ce am părăsit medicul, Eugenia m-a sunat și mi-a spus:„ Rezultatele testelor au fost pozitive, așa că voi pregăti surpriza pentru Federico. Îi voi spune că peste șapte luni va fi tată. Acum am două luni, prietene, sunt atât de fericit! ".

În acest exemplu, ghilimelele sunt utilizate pentru a clarifica cine este autorul a ceea ce se spune, ca o copie adevărată a ceea ce este exprimat.

Exemplul 3

„-Am fost treaz toată noaptea. Între zgomotele străzii și cele ale minții mele nu puteam să dorm un ochi.

-Trebuie să te calmezi prietene, să lași totul să curgă și că viața îți oferă răspunsurile.

-Știu, prietene, dar întunericul în care mă aflu nu-mi permite să văd lumina. Mulțumesc pentru sprijin.

-Voi fi întotdeauna pentru tine".

În acest exemplu, se folosește liniile (-) - pe care oamenii au tendința să le confunde cu scenariile -, tipice textelor narative atunci când scriitorul vrea să denotă participarea personajelor la povestea sa.

Diferențe cu vorbirea indirectă

După cum sa menționat deja, se știe că există un discurs direct și indirect. Primul este legat de copia fidelă a celor spuse de interlocutor, în timp ce al doilea se referă la interpretarea mesajului expeditorului.

Apoi este pertinent să stabilim diferențele clare care există între aceste două discursuri:

- În discursul direct, personajul este cel care are cuvântul, participarea lor este indicată printr-un scenariu de dialog sau prin utilizarea ghilimelelor. În cazul indirectului, naratorul este cel care îl are și interpretează fiecare acțiune sau gând. În consecință, nu mai există utilizarea cratimelor sau ghilimelelor.

- În direct, se folosesc verbele de referință, cele care limitează participarea interlocutorului și pot merge înainte sau la sfârșitul intervenției lor. În cazul vorbirii indirecte, aceste verbe sunt plasate înaintea propoziției care exprimă ceea ce a spus personajul..

- Verbele apar în prezent în vorbirea directă, deoarece denotă timpul în care personajul vorbește. Dimpotrivă, în vorbirea indirectă, timpul verbal este legat de intervenția naratorului atunci când spune povestea. Ca regulă generală, ele sunt folosite la timpul trecut.

- În live, tonul folosit de personaj este considerat și respectat, deoarece reproducerea intervenției sau a participării sale se realizează. În indirect, naratorul dezvăluie ceea ce au spus personajele în discursul direct, prin urmare exclamarea sau semnele de întrebare care pot exprima emoții sunt suprimate.

Referințe

  1. Vorbire directă și indirectă. (2018). (N / a): Wikipedia. Recuperat de pe: wikipedia.org
  2. Radiația cuvântului vorbire. (2018). (Chile): Etimologii din Chile. Recuperat de pe: etimología.dechile.net
  3. Tipuri de discursuri. (2017). (N / a): Tipuri de. Recuperat de pe: typesde.com
  4. Mendoza, I. (2013). Caracteristicile limbajului direct și indirect. Mexic: Utel. Recuperat de pe: Utel.edu.mx
  5. Brazeiro, P. (2009). Diagramă comparativă a limbajului direct și indirect. (N / a): Limbajul în acțiune. Recuperat de pe: lenguaenaccion.wordpress.com

Nimeni nu a comentat acest articol încă.