Fără îndoială, relația stabilită între terapeut și client este un element esențial în psihoterapie. Unii autori ajung chiar să afirme că „relația este cea care vindecă”.
Trebuie înțeles că terapeutul și clientul lucrează împreună în cadrul unei relații terapeutice bine înțelese pentru a obține îmbunătățirea și / sau schimbarea la pacient. Relația terapeutică nu este aceeași cu prietenia sau orice alt tip de relație interpersonală pe care clientul o poate avea.
O relație terapeutică adecvată are unele caracteristici care o fac unică și o disting, pe care le vom descrie mai jos..
Cuprins
Relația terapeutică se concentrează pe problemele și nevoile clientului pe baza cererii acestora. Pentru terapeut este o activitate profesională reglementată.
Termenul de încadrare terapeutică desemnează setul de reguli care fac viabilă psihoterapia. Acestea sunt atât elemente externe, cât și elemente interne (atitudini ale terapeutului).
Modele | Relația terapeutică | Atitudine terapeutică |
Psihanalitic | Elementul principal de vindecare: permite o perspectivă asupra clientului prin relația de transfer. | Rezervat, pasiv și detașat. |
Comportamental | Cadrul în care sunt dezvoltate procesele de învățare ale clientului și implementate tehnici comportamentale. | Sigur, acționează ca model și potențiator social. |
Cognitiv | Relația de cooperare, un efort de colaborare reciprocă pentru a rezolva problema clientului. | Activ și logic. |
Experiențial | Activarea contextului pentru dezvoltarea personală | Acceptare autentică, empatică, caldă, necondiționată a clienților. |
Sistemic | Viziunea relației terapeutice iese în evidență față de celelalte modele, întrucât „sistemul” și cauzalitatea sa circulară intră în joc. Terapeutul și echipa sa se alătură sistemului familial pentru a modifica tiparele de interacțiune, dar cu riscul de a deveni parte a dinamicii sale. | Observator participant. |
Bordin (1979) propune conceptul de alianță terapeutică ca element indispensabil în psihoterapie. Are originea în modelul psihanalitic, dar astăzi a devenit un concept comun tuturor modelelor teoretice. Se referă la trei componente interdependente: legătura terapeut-client, obiectivele și sarcinile terapiei.
Un exemplu de acord scăzut asupra obiectivelor poate fi atunci când clientul dorește să-și rezolve frica de a vorbi în public, dar terapeutul consideră că ar trebui tratată originea anxietății sale legate de conflictele intrapsihice din copilărie și mecanismele de apărare..
Exemple de dezacord în ceea ce privește sarcinile pot fi faptul că terapeutul dorește să utilizeze înregistrări ca teme, între sesiuni, iar clientul consideră că același dialog din sesiunea de terapie este suficient. Un alt exemplu ar fi cazul unui client care crede că terapeutul trebuie să-i ofere sfaturi practice strict legate de problemă și terapeutul pune întrebări despre contextul familial în care trăiește pacientul.
De-a lungul timpului, aceste noțiuni au primit sprijin empiric și sunt larg acceptate. După cum spune Semerari (2002), „alianța va fi perfectă atunci când terapeutul și pacientul împărtășesc obiectivele tratamentului și sunt de acord cu necesitatea și utilitatea mijloacelor adaptate pentru realizarea acestuia […]”. Dacă adăugăm și o bună calitate a legăturii dintre terapeut și client, suntem în cele mai bune condiții pentru a prezice un rezultat favorabil al psihoterapiei.
Nimeni nu a comentat acest articol încă.