Vă las cel mai bun fraze de Nezahualcóyotl, cunoscut și sub numele de El Rey Poeta. Acest personaj a fost conducătorul (tlatoani) din Texcoco, astăzi o parte a statului Mexic, și a făcut din regiune una dintre cele mai înfloritoare, din punct de vedere cultural, din Mexicul antic. De asemenea, a fost arhitect și academic al vremii. Limba sa maternă era nahuatl.
S-ar putea să vă intereseze, de asemenea, aceste fraze de personaje istorice.
-Îmi place cântecul cenzontle, o pasăre cu patru sute de voci, iubesc culoarea jadului și parfumul deranjant al florilor; Dar îl iubesc mai mult pe fratele meu, bărbatul.
-Cel mai puternic războinic este cel care reușește să se învingă.
-Caut doar florile, pe pământ am venit să le tai. Aici am tăiat deja florile prețioase, pentru mine le-am tăiat pe cele ale prieteniei: ele sunt ființa ta, oh prinț!
-Pasărea se plimbă acolo, vorbește și cântă, vine să vadă casa lui Dumnezeu. Doar cu florile noastre
-Numai în cartea ta de picturi trăim, aici pe pământ.
-Pentru a-ți scăpa copiii de aceste vicii și nenorociri, fă-i să se dea virtuții și slujbelor încă din copilărie.
-Am ajuns să fiu trist, mă întristez. Nu mai sunteți aici, nu mai există, în regiunea în care există cumva. Ne-ai lăsat fără provizii pe pământ. Pentru aceasta, mă epuizez.
-Frumosul fazan cântă peste flori, cântecul său se desfășoară în interiorul apelor. Diferite păsări roșii îi răspund. Frumoasa pasăre roșie cântă frumos.
-Dacă nu am murit niciodată, dacă nu am dispărut niciodată. Acolo unde nu există moarte, acolo unde ea este cucerire, să mă duc acolo.
-Fie ca inima ta să fie îndreptată: aici nimeni nu va trăi veșnic.
-Le privesc fețele, vulturii și tigrii de pretutindeni, din experiență știu jadurile, brățările prețioase.
-Facem lucrurile greșite, oh prietene. Din acest motiv nu vă întristați, care ne îmbolnăvește, ne cauzează moartea. Faceți tot posibilul, va trebui să mergem cu toții în regiunea misterului.
-Vor mai veni o dată, vor mai trăi? O singură dată pierim, o singură dată aici pe pământ.
-Cum să trăiești lângă oameni? Acționează fără gând, trăiește, cel care susține și ridică oamenii?
Suntem încântați. Numai cu cântecele noastre pier tristețea lui.
-Chiar dacă ai fi făcut din jad, chiar dacă te duci acolo, la locul celor cărnoși. Va trebui să dispărem. Nimeni nu va rămâne.
-Dumnezeu, Domnul nostru, este invocat peste tot, El este venerat și peste tot. El își caută gloria, faima pe Pământ. El este cel care inventează lucruri, el este cel care se inventează pe sine.
-Nimeni nu poate fi prieten cu cel care dă viață. Atunci unde să mergem? Îndreptați-vă, va trebui să mergem cu toții în locul misterului.
-Distribuiți doar flori care intoxică, flori frumoase. Tu ești cântăreața. În interiorul casei de primăvară îi faci pe oameni fericiți.
-Ca și când ar fi fost din aur, ca un colier fin, ca penajul larg al unui quetzal, așa că apreciez adevăratul tău cântec: cu el sunt fericit.
-Ca un tablou, vom dispărea. Ca o floare trebuie să ne uscăm pe pământ. Ce îmbrăcăminte de pene de quetzal, zacua, țiglă, vom pieri.
-Mă simt fără simțuri, plâng, mă întristez când gândesc, spun și amintesc.
-Cu flori scrii, dătător de viață. Cu cântece de culoare, cu cântece umbroase pentru cei care trebuie să trăiască pe Pământ.
-Nimic nu este veșnic pe pământ: doar puțin aici. Chiar dacă este din jad se sparge, chiar dacă este din aur se sparge, chiar dacă este penajul unui quetzal se rupe.
-Cu cerneală neagră vei șterge ceea ce a fost frăția, comunitatea, nobilimea. Îi umbrești pe cei care trebuie să trăiască pe Pământ.
-Tot ce este adevărat (care are rădăcină), se spune că nu este adevărat (care nu are rădăcină).
-Ia-ți cacao acum, lasă-l să fie deja beat! Lasă dansul să aibă loc, începe dialogul melodiilor! Nu este casa noastră, nu vom locui aici, oricum va trebui să pleci.
-Numai acolo, în interiorul cerului, îți inventezi cuvântul, dătător de viață! Ce vei determina? Vei avea enervare aici? Îți vei ascunde faima și gloria pe pământ?
-În sfârșit, inima mea înțelege: aud un cântec, contempl o floare: sper să nu se ofilească!
-Sunt trist, mă întristez, eu, Domnul Nezahualcoyotl, cu flori și cu cântece îmi amintesc de prinți, cei care au mers la Tezozomoctzin, la Cuacuahtzin.
-Cu dorință vreau, tânjesc după prietenie, nobilime, comunitate. Cu cântece înflorite trăiesc.
-În cer îți forgezi designul. O vei decreta: te-ai săturat și aici îți ascunzi faima și gloria pe pământ? Ce decrete?
-Trebuie să stau pe pământ? Care este destinul meu? Sunt nevoiaș, inima mea suferă, tu ești doar prietenul meu de pe pământ, aici.
-Cum ar trebui să merg? Nu voi lăsa nimic pe pământ? Cum ar trebui să acționeze inima mea? Venim să trăim degeaba, să încolțim pe pământ? Să lăsăm măcar flori. Să lăsăm cel puțin melodii.
-Ești adevărat, ai o rădăcină? Numai cel care stăpânește toate lucrurile, dătătorul vieții. În acest drept? Nu-i așa cum se spune? Că inimile noastre nu au chin!
-Fără violență rămâne și prosperă în mijlocul cărților și picturilor sale, există orașul Tenochtitlan.
-Acolo unde există cumva. Aș vrea să pot urma prinții, să le aduc florile noastre! Dacă aș putea să fac propriile mele melodii frumoase ale lui Tezozomoctzin! Numele tău nu va pieri niciodată.
-Sunt Nezahualcóyotl, sunt cântăreața, sunt un papagal cu capul mare. Luați-vă florile și ventilatorul, împreună cu ele începeți să dansați!
- Nimeni nu poate fi alături de el, reușește, domnește pe pământ. Doar voi modificați lucrurile, așa cum știe inima noastră: nimeni nu poate fi lângă el, reușiți, domniți pe Pământ.
-Cântecul răsună, se aud clopotele. Zgomotele noastre înflorite răspund la ele. Turnați flori, bucurați-vă cântecul.
-Dătătorul vieții ne înnebunește, ne intoxică aici. Nimeni nu poate fi alături de el, reușește, domnește pe pământ?
-Unde vom merge, unde moartea nu există? Mai mult, pentru asta voi trăi plângând? Fie ca inima ta să fie îndreptată: aici nimeni nu va trăi veșnic.
-Realitățile prețioase fac să plouă, fericirea ta vine de la tine, dătător de viață! Flori mirositoare, flori prețioase, am tânjit după ele, am avut o înțelepciune deșartă ...
-Ce este din această viață împrumutată, că într-o clipă trebuie să o părăsim așa cum au părăsit-o alții.
-Florile mele nu se vor sfârși, cântecele mele nu vor înceta. Cânt, îi cresc, se răspândesc, se răspândesc. Chiar și atunci când florile se ofilesc și se îngălbenesc, vor fi transportate acolo, în interiorul casei păsării cu pene aurii..
-Așa suntem, suntem muritori, patru la patru noi bărbați, va trebui să plecăm cu toții, trebuie să murim cu toții pe pământ.
-Cum ar trebui să acționeze inima mea? Venim să trăim degeaba, să încolțim pe pământ?
-Să nu se tulbure inima mea. Nu mai reflecta. Cu adevărat abia de mine am compasiune pe pământ.
-Trăiește în pace, petrece viața în calm!
-Extinde-ți compasiunea, eu sunt lângă tine, tu ești Dumnezeu. Poate vrei să mă omori? Este adevărat că ne bucurăm, că trăim pe pământ?
Nimeni nu a comentat acest articol încă.