„Nu există o tranziție mai puternică în viața unei persoane decât„ învățarea ”de a vorbi. Trebuie să pun cuvântul între ghilimele pentru că am ajuns să ne dăm seama (datorită muncii psihologilor și lingviștilor) că copiii umani sunt pre-proiectați genetic în multe moduri diferite pentru limbă..
Din punct de vedere istoric, procesele de socializare sunt stabilite ca schimbări evolutive care apar din interacțiunea cu ceilalți. În această dimensiune, procesele de interacțiune socială pot fi abordate de la niveluri; antropologic, psihologic și social. Adică socializarea se stabilește ca un proces total în care individul, prin tranzacții cu ceilalți, își dezvoltă tiparele de comportament și experiență.
Din aceste circumstanțe rezultă faptul că comportamentele copilului evoluează în funcție de interacțiunile care sunt generate cu un mediator sau îngrijitor, cu care desfășoară un proces de socializare continuă. Acest lucru permite apariția a trei modele parentale care au făcut posibilă înțelegerea comportamentului copiilor.
Cuprins
Acest nume înseamnă „a da drumul”. În educație, acesta definește părinții, deoarece aceștia exercită un control redus asupra comportamentului și educației copiilor lor, fiind foarte permisivi și lăsându-i pe cei mici să ia multe decizii și inițiative. Social, se stabilește ca expresii libere pe care le au copiii în fața diferitelor activități, care se stabilesc din procesele de predare-învățare. Luând în considerare faptul că părinții vor fi mediatorii care ar trebui să promoveze și să consolideze procesele de explorare ale copilului, astfel încât procesele de învățare să fie fructuoase.
Din punct de vedere istoric, acest model este definit ca un model de lut, în care copiii își permit să se modeleze de către adult. Adulții sunt primii responsabili pentru procesele de socializare, presupunând că copiii sunt ființe modelabile. În această dimensiune, socializarea este un proces inițiat de adulți al căror punct final este de a transforma copilul într-un agent critic și participativ. Adică într-un subiect care locuiește într-un spațiu armonios din domeniile socioculturale.
Este definit ca procesul de socializare în care copiii își exprimă pozițiile de acord și dezacord asupra unui subiect. Ceea ce îi face pe adulți să observe copiii ca subiecte participative și critice în construcția lumii. În plus, a fi conflictiv pentru societate se reduce la a nu fi de acord cu noțiunile majorității, atunci când idealul ar fi să respecte diferitele concepții despre lume pe care le are cealaltă.
Într-un cadru istoric, trebuie considerat că socializarea a fost exercitată de mamă cu privire la copil, în principal. Caracterizat de tipare parentale și obiceiuri alimentare care duc la procese de socializare sau interacțiune socială, care stabilește modele de comportament la sugari și adolescenți. În acest sens, tehnicile de control parental sunt dezvoltate din procese de generație în generație, în care mama determină procesele de socializare pe care le va avea copilul folosind obiecte de tranziție precum jucăriile. Trebuie remarcat faptul că studiul tehnicilor este definit ca ansamblul de activități pe care o persoană le folosește pentru a trece la alte activități, pentru a schimba comportamentul destinatarului.
Această descriere ar fi incompletă dacă nu se stabilește comunicarea controalelor din comportamentul non-verbal, care servește la eliminarea mediului fizic în așa fel încât copilul să poată comunica. Cu alte cuvinte, comportamentul non-verbal servește la generarea de practici lingvistice, care îi permit copilului să consolideze abilitățile de comunicare și să se exprime. În plus, ascultarea implică alegerea: luarea acțiunii sau a alternativei care se traduce prin capacitatea de a spune „Nu” care indică autoafirmarea, înseamnă respingerea liniei de acțiune sugerată de adult în favoarea alteia produse de copilul însuși. În această dimensiune, ascultarea apare la copil din sensibilitatea și cooperarea în fața procesului care urmează să fie efectuat, pornind de la trei niveluri care sunt ascultarea de orientare, ascultarea de contact și ascultarea sarcinii, ceea ce înseamnă că copilul ar trebui să se simtă ca un activ și subiect participativ al acțiunii care urmează să fie desfășurată.
În cele din urmă, copilăria timpurie este rezumată în primii ani de viață. Mama sau tatăl nu vor mai fi îngrijitori pentru a deveni agenți de socializare care implică copilul în câmpurile sociale pe care le vor locui, caracterizate prin procese cognitive și emoționale în interacțiunea cu ceilalți. Sarcina trebuie să se concentreze pe crearea unor spații favorabile care să permită acest proces de interacțiune sau socializare în interiorul și în afara sălilor de clasă școlare, care garantează un aspect holistic la sugari..
Nimeni nu a comentat acest articol încă.